Si ai ajuns.

Sau crezi ca ai facut-o.
Si ti-e bine?
Te face sa te simti cum ai crezut?
Te vede lumea altfel?
Mai important, te vezi tu pe tine altfel?
Te vezi mai important? Te vad altii mai important?
Ti se acorda importanta cuvenita?

Sau nu ti se cuvine de fapt nimic, si atunci umpli golul de a nu-ti da altii importanta dandu-ti importanta singur?

O fi bine, o fi rau?
Te face asta mai implinit?
Urcatul asta pe scara ierarhica si sociala se face oare levitand sau calcand pe capetele alora mai fraieri?

E ce-ti doreai?
E sentimentul pe care-l urmareai? E maretie?

Cand ramai doar tu cu tine simti ca a meritat? Simti ca merita in continuare?
Nu mai ai cum sa te opresti. Nu ai cum sa mai dai inapoi. Ca asta e, asa e acum. Asa va fi, ca trebuie sa fie.

Dar cand ramai tu cu tine se simte nimicul? Se simte ca de fapt nu acolo trebuia sa lucrezi la umplut chestii ci in alta parte? Se simte socul realizarii faptului ca toate eforturile alea au fost degeaba? Ca rezultatul e altul? Ca de fapt tinta eforturilor ai ales-o gresit?
Nici nu mai conteaza.

Dar oare ai curajul sa iti spui tu tie, nu altcuiva, ca tu practic te faci nefericit singur?
Nu e asta chiar culmea ironiei? Imediat dupa prima lectura din Povesti nemuritoare o iei la fuga catre fericire. Si iaca ca ai ajuns la varsta asta si la experienta asta de viata sa iti dai seama ca unde ai ajuns pula fericire si tocmai ai infundat canalul care poate ducea pe partea ailalta. Si acum ai ramas aici. Au luat foc podurile.
Doare? Mai simti asta?

Si ce faci acum? Continui sa te nefericesti? Continui sa pariezi ca daca ii nefericesti pe altii ai sa fii tu fericit?
Abia ai pierdut un pariu. Mai faci unul? Sau te lasi? Nu merge?

Esti mic, ti-am mai spus. E loc de mai multe, dar tu esti mic si nu le vezi.